sigle
front

Istorie în credinţă

            Mănăstirea Valea Neagră vine după Mănăstirea Dălhăuţi, pentru că între aşezămintele monahale din Vrancea şi Dălhăuţi există o dublă legătură spirituală. Înainte ca vrâncenii să înfiinţeze Schitul Valea Neagră, credincioşii din Vrancea istorică mergeau la Mănăstirea Dălhăuţi, iar după fondarea Schitului Poiana Mărului de către Sfântul Vasile, aceştia făceau adevărate pelerinaje la hramurile bisericilor aşezămintelor de la Dălhăuţi şi Poiana Mărului.

Populaţie care se ocupa cu păstoritul şi care pleca în perioada de transhumanţă departe de casă, vrâncenii veniţi la schit lăsau pomelnice de pomenire pentru cei răposaţi, dar şi de ajutorare a celor plecaţi cu turmele prin ţară. De aceea, între Vrancea arhaică şi Dălhăuţi există o legătură de suflet şi aproape jumătate de mileniu de pelerinaj. Deşi locuitorii Ţării Vrancei sunt oameni cu frică de Dumnezeu, evlavioşi şi care frecventează Biserica, înfiinţarea unui Schit a avut loc relativ târziu în comparaţie cu celelalte zone ale judeţului, unde găsim aşezăminte monahale cu mult înainte. Există mai multe explicaţii care lămuresc această nedumerire. Una ar fi aceea că la limitele Moşiei Vrancei, şi la Nord, şi la Sud, existau deja din secolele XVI-XVII aşezăminte monahale şi vrâncenii aveau unde să se roage. Este vorba despre mănăstirile Soveja, Vizantea şi Mera. Altă explicaţie este legată de tipul de proprietate pe care o întâlnim în Vrancea arhiacă: devălmăşia. Acolo pământurile şi pădurile, respectiv munţii, au fost proprietatea comună a tuturor locuitorilor satelor Ţării Vrancei, iar vrâncenii erau într-un oarecare fel egali, nimeni nefiind stăpânul vreunei moşii sau a vreunui munte. Exista o singură moşie, Moşia Vrancei. Or, când un boier întemeia un schit trebuia să-l înzestreze cu moşii pentru ca din veniturile moşiilor să se întreţină personalul clerical. În Ţara Vrancei, pământurile erau folosite în comun şi dacă un vrâncean voia să întemeieze o mănăstire nu avea moşii săi dăruiască pentru supravieţuirea monahilor sau monahiilor. Abia târziu, probabil influenţaţi de viaţa şi activitatea Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, preotul Maftei a cerut sfântului, în numele vrâncenilor, călugări să întemeieze un schit la 1755. Pe locul ales pentru construcţie, tradiţia spune că a sihăstrit. Sf. Cuv. Teodora din Sihla. Astfel, vrâncenii au întemeiat schit la 1755, dar nu l-au supus regulilor bisericeşti. Obştea Vrancei a înzestrat schitul cu averi, din care monahii puteau să obţină pâinea cea de toate zilele, dar a instituit şi reguli precise şi anume au hotărât ca egumenul schitului să fie ales de Obştea Vrancei şi recunoscut de Episcopia Romanului, iar averile Schitului să fie administrate de Obşte. Cu alte cuvinte, vrâncenii şiau întemeiat Schit independent de Episcopie, lucru nemaiîntâlnit în toată istoria Bisericii Române. Acest lucru a ţinut până la venirea comuniştilor, care au confiscat averea schitului, iar aşezământul l-au închis. Aceasta a constituit singulariatea celor două schituri vrâncene, Valea Neagră şi Lepşa. Începută în 1755, mănăstirea Valea Neagră a fost terminată în aprilie 1757. Pentru că vrâncenii erau ataşaţi de Icoana Făcătoare de minuni de la Poiana Mărului, tradiţia spune că Sf. Vasile le-ar fi dăruit vrâncenilor şi această icoană, pe care au numit-o „Sfânta”, alături de veşminte, obiecte şi cărţi de cult, precum şi alte icoane, care se află încă la Valea Neagră. Tot ca misiune dată de Sf. Vasile, monahii munteni de la Poiana Mărului au organizat şi obştea, astfel, la începuturi, aşezământul monastic era slujit de cinci călugări. Pe lângă icoana făcătoare de minuni, schitul Valea Neagră a mai primit de la Sfântul Vasile alte patru icoane, care şi astăzi sunt aşezate în biserică. Elementele de unicitate ale mănăstirii Valea Neagră se regăsesc şi în câteva legende care învăluie lăcaşul. Se povesteşte în părţile locului că, pentru poleirea iconostasului s-a folosit aurul găsit într-o comoară ascunsă, conform legendei berbecului cu lână de aur. De asemenea, faima sa se trage şi de la minunile făcute de-a lungul vremii de „Sfânta” icoană, în vremuri de secetă, molime şi lăcuste. Formaţi în pepiniera spirituală a Schitului Poiana Mărului, unde viaţa se desfăşura după un tipic benedictin - muncă şi rugăciune - monahii de la Valea Neagră au rămas credincioşi principiilor vasiliene şi au realizat în Schitul Vrancei o adevărată şcoală pentru vrânceni. Obişnuiţi cu munca pe texte, la tradus şi copiat, având şi liniştea necesară, monahii au amenajat la Valea Neagră un fel de scriptoriu ca la Poiana Mărului. Mărturiile celor care au trecut pe la schit în a doua parte a secolului a XVIII-lea arată că Valea Neagră devenise în câţiva ani un centru al artei monahale româneşti, unde circulau texte din tot spaţiul răsăritean şi de unde plecau traduceri şi litografii care îmbogăţesc astăzi muzee şi colecţii din toată lumea. Unul din cei mai cunoscuţi traducători care s-a nevoit la Schit către sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost Ilarion Dascălul. Dar munca intelectuală a monahilor nu s-a mărginit doar la traducerea textelor sfinte pentru propriile lecturi sau pentru predică ori cult. Uşor, uşor, la Schit, vrâncenii veneau să-şi scrie actele de danie şi de vânzare, încât Valea Neagră devenise şi un notariat al Ţării Vrancei. Mai târziu, aici a funcţionat şi o şcoală în care erau formaţi cântăreţii bisericeşti, din rândul cărora erau selectaţi tinerii ce erau apoi trimişi la Seminarul din Roman pentru a ajunge preoţi în satele Vrancei. Tot la Schit a funcţionat şi o şcoală laică unde vrâncenii aduceau copiii să înveţe să scrie şi să citească. Revenind la scurgerea vremii, la evoluţia cronologică a Schi - tului, putem spune că secolul al XIX-lea a adus oarecare greutăţi vieţii monahilor şi din motive puţin explicabile au fost perioade la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea când Schitul a fost închis, iar monahii au fost obligaţi să părăsească liniştea chiliilor. În cronologia aşezământului este punctate o serie de epi - soade care ar fi putut duce la pierderea acestuia. În perioada 1894 – 1909, mănăs tirea s-a transformat în biserică de mir, dat fiind faptul că în urma secularizării averilor mănăstireşti, conform ordinelor domnitorului Cuza, călugării au părăsit lăcaşul monastic. În 1920, se reînfiinţează obştea monahală, iar în 1923, schitul Valea Neagră este menţionat între cele 13 mănăstiri care aparţineau atunci Eparhiei Romanului. Redeschis după al Doilea Război Mondial, viaţa a reintrat în normal până la începutul anilor 1950, când monahii au fost trimişi la alte mănăstiri, iar la Valea Neagră au fost aduse 9 călugăriţe de la Trotoşanu, care vor fi conduse de stareţa Petronia. A urmat calvarul monahismului românesc, când la 1959, printr-un decret, s-a închis din nou schitul şi a trimis maicile la casele lor, în frunte cu stareţa acestora, Petronia Ciornea. La 1960, Valea Neagră redevine biserică de mir şi este trecută îm parohia satului Herestrău. Cu sprijinul Episcopiei Buzăului, din 1968 Petronia Ciornea revine la schit şi reface obştea de odinioară, pe care o păstoreşte până în 1993.

Caută în site

Newsletter Subscriber

Cate cifre are anul curent? (ex: 7 cifre)
Name:
Email: